În vremea dinainte a ceea ce numim astăzi
Pământ era o lume pe care cuvintele noastre nu o pot exprima.
Chiar dacă am putea recompune cu ochii
spiritului acea imagine veche, tot nu am putea să o înţelegem, doar simţi.
Copii fiind atunci în ale Cerului, aveam
acea spontaneitate şi efervescenţă înspre a descoperi. Încă neatinşi de ceea ce
suntem învăţaţi a fi lumea, o cunoşteam nemijlocit, eram parte vie din ea.
Călătorind prin pădurile bătrâne, în
suflet ne răsăreau imagini vii ale spiritelor surori. Pietrele ne vorbeau, ni
se deschideau dinainte ca nişte cărţi. Nu, nu erau nişte pietre aşa cum le
vedem astăzi neînsufleţite.
Demult, pe acel Pământ pe care îl numeam
altfel, ne-am propus să păstrăm vie vibraţia acestor clipe, pentru ca, oricând vom
fi copleşiţi de ceaţa timpurilor care vor veni, să ne simţim copilăria pe care
o purtăm.
Vreau doar să vă spun, vouă, celor ce
veniţi, că veţi purta cu voi ochii spiritului, iar pietrele de aici cuvintele
vechi. Atingeţi uşor pietrele de alături, apoi pădurea bătrână... Copilul cel
vechi vă vorbeşte. Ceaţa timpului care v-a dezvăţat de ceea ce sunteţi s-a
risipit!
Postări
