luni, 20 septembrie 2010

Un nou gen literar

Născută dintr-o idee lansată în cadrul celei de-a şasea întâlnire a bloggerilor din Comunitatea Urbană Arieş, idee primită cu entuziasm de participanţi, noua operă literară realizată prin efortul comun al şase dintre autorii blogului comun al C.U.A., sub coordonarea unui al şaptelea stă sub semnului unei originalităţi aparte, care cred că va stârni imaginaţia multor cititori.
În primul rând e vorba despre un fragment cu autori multipli, neclasificabil unui anumit gen literar cunoscut. Mai mult – e vorba de autori a câte un paragraf, într-o ordine necunoscută de autorii inşişi, decât de coordonatorul neutru, în momentul realizării sale, fiecare paragraf fiind reluat de un alt autor, la rândul său.
Am numit-o iniţial „leapşă literară”, datorită caracterului ei transmisibil de la un autor la altul, însă nu se rezumă doar la atât – fiecare contribuţie e continuată în manieră proprie de un alt autor, dar în ciuda diversităţii de stiluri, fragmentul în sine are o intrigă anume şi un fir unitar, deşi la prima vedere par separate paragrafele în sine, luate singular. Autorii înşişi cunoaşteau doar un fragment din operă, cel scris de predecesorii săi (fără a le cunoaşte în acel timp identitatea), încât au existat premisele cernerii acelui ceva comun, acea idee difuză unitară prezentă în noosfera subconştientă comună celor implicaţi.

Vă las în compania fragmentului, iar mai jos, aveţi citată şi o mică încercare de recenzie a operei.

Sub cerul Hărcanei
Dincolo de salcâmii firavi de pe deal, liniştea Hărcanei te pătrundea până în adâncul sufletului. Brusc, din porumbiştea dinspre Lut, un zgomot înfundat răzbi până la Ionuţ, care stătea rezemat de prispa casei. Un zgomot sacadat, de cazarmă... „Poate vine tata! Sunt românii?!” În secunda următoare îngheţă de spaimă. Un soldat pârjolit de soare, în uniformă verde, cu o carabină, năvăli de dincolo de biserica de lemn...
Fugea mâncând pământul, disperarea lui aflându-se-n contradicţie cu nepăsarea lui Ionuţ. El sta şi cugeta . . . sau numai sta. Răcanul urla ca din gură de şarpe că vin cotropitorii, că a sosit Vremea de Apoi, dar Ionuţ era prea ocupat să inventeze bancuri sau situaţii amuzante în contextul dat, aşa că-l luă pe Bubico lângă dânsul, îi azvârli o bucată de brânză, apoi se milostivi şi cu puţină apă, la fel ca Moromete, că de . . .
Trebuia să arate Ionuţ că e om bun si cumsecade. Văzându-l cu stomacul plin, Ionuţ începu apoi interogatoriul, dar fără niciun rezultat, ba mai mult, s-a enervat la culme când a auzit din gura soldatului că dădea vina pe oameni pentru ce văzuse el, că păsări metalice aruncau oameni ce aveau în spate penele bestiei, că din apă ieşeau cei mai mari peşti care umblau pe uscat, iar în acel moment, Ionuţ îl opreşte şi...
Îi întinde o sticlă cu apă, ca amărâtul de soldat să îi revină cât de cât după toate cele întâmplate. Pe urmă îl învită înăuntrul casei și îi dete un colț mare de pâine și un blid plin de zamă, că săracul soldat era rupt de foame. După ce mâncase bine și se săturase, soldatul o lua iară la drum, pentru că trebuie să ajungă la cazarmă, să își anunțe sefi de cele întâmplate. Dar soldatul mai avea multe de îndurat până ce...
ducea misiunea de iscoada la capăt. Lumea fierbea, pe picior de razboi, iar informaţiile culese cu trudă erau cruciale. Aflase ADEVĂRUL: cotropitorii nu erau alţii decât sătenii care, urmând hotarârea luată de Sfatului Bătrânilor, s-au împărţit în două cete mari. Unii încărcau caruţe cu fân, să duca de mancare păsării de fier, alţii cu furci şi topoare scotoceau peste tot să-i găseasca cuibul, să-i distruga ouăle, să nu mai facă pui, altfel....
.... m-am trezit, dându-mi seama că nu a fost altceva decât un vis, frumos sau urât, însă cu siguranţă unul care m-a dus în trecut, retrăind puţin atmosfera din vremurile de război. Şi asta m-a pus pe gânduri ... mă gândesc acum cât de puţin apreciem noi ceea ce avem, oamenii de langa noi, familie şi prietenii, un oraş care ne oferă atâtea frumuseţi naturale sau satele din împrejurimi care ne furnizează atâtea roade ale pământului.
Oare când ne vom trezi??? Când vom face asta, cu siguranţă vom fi mai fericiţi.
 
Cred ca e printre unicele sau rarele fragmente de proza scrise vreodată de mai mulţi autori.
Nu sunt un bun critic de opere literare, însă o să schiţez un mic rezumat, aşa cum văd eu această operă prin ochii unui critic mai puţin avizat.
Titlul şi începutul fragmentului trădeaza suspans şi aminteşte întrucâtva de momentul 24 septembrie 1944, promiţând a fi o opera cu revocare istorică, scrisă cu mijloace moderne. Acest prim paragraf e grav, alert şi cronicăresc, ca şi cum cineva ar re-memora acele evenimente.
Continuarea e mult mai derizorie, descumpănind la prima vedere cititorul, însă o să vedeţi că există o logică în tot acest absurd aparent. Acest al doilea paragraf e întruchiparea post-structuralismului atât de bine ataşat timpului în care trăim. E ca şi ironia unui vis, atunci cand eşti în vis, eşti conştient parţial că visezi, dar tot se întâmplă lucruri uluitoare, şi parcă te freci la ochi, tulburat, neconvins că e doar vis sau crunta/ironica realitate.
Al treilea paragraf e aşternut la timpul trecut, în contrast cu cel anterior. Ca şi cum am derula timpul, şi am trăi în nişte capsule succesive, însa a căror ordine a fost modificată în mod ciudat de o intervenţie. Subliniază în mod subconştient procesarea unei trăiri îndepărtate, în creierul uman, sau evoca întrucâtva acea stare specială când ne aflăm în veghe, între vis si trezire, creierul deja conştient emite o anumită interactivitate visului, îi controlează ultimele secvenţe, iar treptat-treptat pierde frecvenţa subtilă, care se amplifică şi devine trăire cotidiană.
Paragraful al patrulea este asemenea relatării unui localnic ardelean, a unui personaj narator din umbră, evocator, care aşterne febril în faţa auditoriului mărturia sa...
Firul evenimentelor ia o întorsătură neaşteptată, odată cu cel de-al cincilea paragraf, cu un limbaj uşor desprins dintr-o lume iniţiatică, fantastică, care scapă ochiului şi minţii cotidiene, când micul univers al Hărcanei ia parcă o amploare globală şi de acum e destinul întregii omeniri, care trece prin nişte încercari pe care încă nu le poate înţelege, pline de ambiguitate şi mister.
Al şaselea paragraf vine să contureze legătura ciudată dintre celelalte, de neînţeles până acum. Visul trăirii acesteia, parcă îndepartată, parcă nu ar fi a noastră, dar vie, angoasantă chiar - apreciem atât de puţin ceea ce avem împrejur, şi suntem mereu scindaţi de lume, fapt care a condus la coşmaruri şi orori, atât împrejurul nostru imediat, cât şi la scara mai largă - în cadrul unor comunităţi, cât şi la scară planetară.
Întrebarea retorică de la final este pe buzele noastre a tuturor. Poate nici măcar nu este scrisă. E doar un vis. Unul din care ar fi frumos să ne trezim cu învăţăminte.
Înca odată remarc un caracter palimpsestic al lucrării de faţă, e asemenea unor pergamente suprapuse, prin care se pot citi în ansamblu nişte coduri iniţiatice parcă. Fiecare cod scris de altcineva, într-un alt moment de inspiratie, dar ceea ce leagă - inspiraţia e parcă una singură, aceea ce converge către acea stare căutata mereu în coduri şi încercări-limită - absolutul tangibil, apropiat, întrezărit.
Avem în faţă o operă care nu e nici proza cu care suntem obişnuiţi, nici piesă de teatru (deşi retorica din final s-ar potrivi), ci un joc de pergament suprapus, o trăire multiplă, însă comună.
Totul exprimă cumva starea aceasta inefabilă a ceea ce suntem, însa nu putem exprima în cuvinte - starea aceea de fuziune a unor identităţi diferite însa cu energii unitare, cu alăturari de coduri şi experienţe, pentru că - nu-i aşa? - noi, fiecare fiinţă din univers, suntem legaţi cu fire invizibile, şi avem undeva evoluţii care se intersectează, complementare sau asociate...

Niciun comentariu:

Noi reacţii