Noi în Univers

Probabil tot mai mulţi dintre noi ne întrebăm care este locul nostru în Univers. Care sunt realităţile ierarhiilor mai largi care ne influenţează? Cum este şi cum evoluează acest spaţiu gigantic pe care îl contemplăm seara şi îi intuim imensitatea şi lumile de posibilităţi? Nu am găsit nicăieri o tratare globală a tuturor acestor probleme într-un mod coerent, unitar, sistematic. Astfel, acum câteva luni mi-a încolţit provocarea de a contura un asemenea deziderat, încercând totuşi să îl ţin în limite rezonabile, dar în acelaşi timp şi expresiv, încât să surprindă realităţile holarhice ale spaţiului Universului în care suntem prezenţi.

Nu doresc să afirm că împletirile de mai jos ale cunoştinţelor şi supoziţiile mele au valoare de adevăr absolut şi că unele intuiţii sau date nu pot fi reinterpretate cine ştie când. Pur şi simplu am conturat o imagine largă, de ansamblu, a existenţei noastre, la niveluri tot mai largi şi tot mai îndepărtate de lumea noastră familiară, cotidiană. Locul nostru în Univers. Poate că citind rândurile de mai jos, mintea voastră se va opri uimită din problemele cotidiene şi din pornirile sale, va simţi o realitate mai largă, îşi va lărgi orizonturile şi va înţelege că sunt lucruri care contează dramatic mai mult decât un mic moft neîmplinit, o mică răfuială, o banală conversaţie sau o mică durere trecătoare.

Existenţa umană are loc într-un Univers larg, un univers pulsatoriu cu o posibilă ciclicitate de 80 miliarde ani. Acum ne aflăm în momentul temporal de 17%.

Pentru a înţelege mai bine locul nostru în mediul temporal general, vom fixa mai întâi câteva repere temporale. Timpul îl măsurăm astăzi pe baza unităţii de măsură fundamentale a timpului – secunda, pe care astăzi o acceptăm ca fiind  egală cu durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiaţiei corespunzătoare  tranziţiei dintre două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale izotopului Cesiu 133, în condiţiile unei temperaturi de 0° K. Durata mediată pe punctele eclipticii a unui an tropic actual acceptat este de aproximativ 31 556 925 secunde. Conform timpului atomic exprimat mai sus, ne integrăm astfel în holarhia generală a cronologiei Universului prezent cu următoarele repere:

- 13,70 miliarde ani – vârsta Universului actual,

- 13,60 miliarde ani – vârsta galaxiei Calea Lactee;

-  4,60 miliarde ani – vârsta Soarelui;

-  4,54 miliarde ani – vârsta Pământului;

-  4,53 miliarde ani – vârsta satelitului natural al Pământului – Luna;

-  3,00 miliarde ani – prezenţa vieţii pe Pământ în forma ei cea mai simplă;

-  0,75 miliarde ani – destrămarea celui mai vechi continent cunoscut – Rodinia.

Pentru a înţelege dimensiunea spaţială în care ne aflăm, vom fixa câteva contururi generale, pe baza denumirilor astronomice acceptate, în cadrul holarhiei spaţiale generale ale Universului prezent. În acest scop, vom utiliza ca unităţi de măsura a distanţelor uriaşe ale spaţiului cosmic: parsecul şi anul-lumină. Parsecul (pc) este distanţa de la care o unitate astronomică (lungimea semiaxei mari a orbitei Pământului în jurul Soarelui) se vede sub  un unghi de 1 secundă, fiind egal cu 3,26163626 ani-lumină sau 3,08568025 × 10¹⁶ m. Anul lumină reprezintă distanţa parcursă de lumină în vid în decursul unui an iulian (31 556 000 secunde), însemnând aproximativ 9,46 bilioane de km, iar mai exact 9 460 730 472 580,8 km.

În spaţiul general al Universului globular, în apropierea unuia dintre „pereţii” alveolelor care se intersectează în Constelaţia Coma Berenices (o apofiză individualizată din uriaşa constelaţie a Leului), mai exact între Constelaţia Coma Berenices şi Constelaţia Virgo (Fecioara), în direcţia constelaţiilor Hydra şi Centaurus se exprimă concentrarea numită Marele Atractor. În interiorul acestei concentrări stelare se individualizează un elipsoid denumit Grupul Local, conţinând un număr de circa 30 galaxii, având în total un diametru de 100 milioane ani-lumină. În interiorul Grupului Local, se individualizează galaxia Calea Lactee, cuprinzând peste 200 miliarde de stele.

Să ne imaginăm galaxia Calea Lactee (Calea Argintie) ca două straturi-spirală care se rotesc unul peste celălalt, în sensuri diferite, fiecare dintre spirale având mai multe braţe şi ambele straturi fiind îmbrăcate de un alt strat exterior protector, un fel de halou sferic. Întreaga galaxie are o mişcare de apropiere faţă de galaxia învecinată (Andromeda), de care se va ciocni probabil peste circa 7 miliarde de ani. În acelaşi timp, galaxia Calea Lactee se apropie cu o viteză de circa 600km/s de centrul Marelui Atractor, aflat la circa 200 milioane ani lumină depărtare de centrul galaxiei.

Concentrările de energie şi tipurile de materie aflate în cadrul galaxiei Calea Lactee nu sunt încă foarte bine înţelese. Stadiul actual al ştiinţei este depăşit de intuirea a noi fluxuri energetice şi noi tipuri de materie, până acum neluate în considerare, decât cel mult la nivel conceptual, fără interrelaţionări profunde.

Nucleul galaxiei Calea Lactee conţine o concentraţie mare de neutrini, materie şi „energie” întunecată. Nucleul poate fi imaginat asemenea unei gigantice găuri negre care însă nu absoarbe, ci expulzează energie, energie absorbită şi transformată de undeva de pe cealaltă faţetă a agregatului gigantic ce reprezintă nucleul de forţă al structurii şi dezvoltării galaxiei. În centru a fost identificată o sursă imensă de unde radio, numită Sagittarius A, iar în vecinătatea ei o formaţiune compactă de forma unui „bulb” care este o sursa gigantică de radiaţii infraroşii.

Substanţa („materia”) întunecată ar fi compusă din axioni şi neutrini sterili, formând un câmp de presiune pozitiv, comportându-se ca o forţă de gravitaţie repulsivă, alimentând expansiunea galaxiei şi probabil, la un anumit nivel de corelaţie, a întregului Univers.

Acea parte a substanţelor şi efectelor energiei pe care o numim „materie” o reprezintă un procent de numai 4% din masa galaxiei Calea Lactee, şi anume – lumea barionică. Barionii cuprind formaţiunile de tip hadroni, formate din trei quarci: nucleoni, între care protoni (2 quarci up + 1 quarc down) şi neutroni (2 quarci down + 1 quarc up); hiperoni, respectiv antiparticulele lor. În cadrul formaţiunilor de tip hadroni, însă formate doar din două particule, întâlnim: pioni (1 quarc up + 1 antiquarc down) şi antipioni       (1 quarc down + 1 antiquarc up). Alături de hadroni, celălalt tip de formaţiuni de particule care compun substanţa pe care o denumim convenţional „materie” sunt leptonii (electronul, muonul, tauonul, toţi având sarcină electrică, plus trei tipuri de neutrini – electronici, miunonici, tauonici) şi antileptonii (mai cunoscuţi fiind pozitronii), ultimii intrând în componenţa „antimateriei”. Generaţiile mai înalte ale „materiei” (a doua, a treia generaţie) sunt foarte instabile şi se dezintegrează repede, astfel că „materia” vizibilă este doar cea de „generaţie primă” (formată din particule de quarci up, quarci down şi electroni).

Quarcii (de 6 tipuri: up, down, charm, strange, top, bottom) şi leptonii, cele mai mici particule intuite până acum, sunt alcătuiţi la rândul lor din particule „mai elementare”, combinaţiile acestora dând ceea ce astăzi ştiinţa a sintetizat cele mai infime particule cunoscute (cele 6 tipuri de quarci şi 6 tipuri de leptoni) şi antiparticulele lor. În momentul în care o particulă de materie se întâlneşte cu antiparticula sa, ele se anihilează rezultând fotoni de energie înaltă (ex.: radiaţie gamma).

Există o prezenţă a anti-materiei (antiprotoni, pozitroni, antineutroni) în galaxia Calea Lactee, însă într-o proporţie oneobişnuit de redusă, fapt ce se poate datora câmpului de forţă de forma unei pâlnii din centrul galaxiei, cu formă dublu-faţetată, dublu-spirală, care aspiră/condensează energie şi materie pe liniile de câmp ale „pâlniei”, expluzând din centrul nucleal, pe celaltă faţetă materie superconcentrată într-o zonă corespunzătoare unui câmp de antimaterie. În acelaşi timp, pe faţeta expusă spre expansiunea galaxiei Calea Lactee, nucleul expulzează materie şi energie întunecată, cu efect de gravitaţie repulsivă, care duce la expansiunea galaxiei noastre.

Pentru a ne face o mică impresie asupra „materiei” invizibile prezente în spaţiul în care existăm, să ne gândim că în fiecare secundă circa 10 mld. neutrini traversează fiecare cm² de „materie” (inclusiv corpul uman), aparent fără a reacţiona.

Împreună cu aceste particule şi formaţiuni de particule, există o altă prezenţă constantă, având o sursă necunoscută (în afara entităţilor cunoscute) şi anume – radiaţia cosmică de fond, având o frecvenţă de 160,4 Ghz, compusă probabil din fotoni decuplaţi de materie.

Noile accepţiuni ale evoluţiei universului intuiesc Universul actual ca fiind rezultat în urma unui moment Big Bounce dintr-un Univers anterior prăbuşit, înainte ca acela să atingă contracţia maximă, într-un efect de buclă. În evoluţia următoare a Universului, se va putea atinge un stadiu de evoluţie care rupe linearitatea, un moment de ruptură (Big Rip), o sfâşiere dictată de o presiune a energiei întunecate care la un moment dat depăşeşte densitatea energiei (care tinde spre extincţie, în momentul de dilatare accelerată), rezultând un efect „de tragere înafară” a Universului actaul, sub acţiunea unei forţe pe care astăzi o numim „energie fantomă”.

Revenind la sistemul galaxiei Calea Lactee, pentru a ne orienta în sisteme interioare galaxiei, identificăm un braţ incomplet – Orion, sistemul stelar în care se încadrează Soarele. Braţul Orion se roteşte pe o traiectorie eliptică faţă de centrul galaxiei cu cca 220 km/s, traseu care e parcurs în cca 250 mil. ani (an galactic).

În interiorul braţului Orion, Sistemul solar se situează la 10 000 pc şi la aproximativ 15 pc deasupra planului galactic. Centrul maselor din Sistemul solar se deplasează cu cca 20 km/s în cadrul galaxiei Calea Lactee, către constelaţia Hercule, pe o traiectorie spirală. Variaţiile vitezei din deplasarea Sistemului solar determină variaţii ale masei planetelor şi a proceselor interne ale acestora, inclusiv a Terrei.

Sistemul solar gravitează în jurul unui astru de mărime mijlocie – Soarele, care face parte din categoria de populaţie stelară de tipul I, însă cu o anumită particularitate - conţine cu 50% mai multe elemente grele (C, N, O₂, Mg, Si, Fe) decât alte stele de acelaşi tip şi aceeaşi vârstă. În acelaşi timp, Soarele parcurge o orbită aproape circulară faţă de nucleul galactic, cu un unghi foarte puţin înclinat faţă de planul galactic, iar variaţiile de strălucire sunt foarte mici. Traseul aproape circular al orbitei solare în jurul nucleului galaxiei, unghiul mic al înclinării faţă de planul galactic al orbitei Soarelui în cadrul galaxiei şi relativa constanţă a strălucirii sale are o importanţă deosebită. O orbită mai eliptică ar conduce la o apropiere periculoasă de centrul galaxiei şi de curenţii de resorbţie a materiei barionice.. O orbită pe un unghi mai înclinat faţă de planul galactic ar face ca Soarele şi sistemul său să traverseze aproape perpendicular planul galaxiei Calea Lactee, putând provoca perturbaţii într-un imens „rezervor” sferic de comete cunoscut sub denumirea Norul lui Oort. Sub un alt aspect, o variaţie mai însemnată a energiei şi magnetismului astrului central ar duce la perturbaţii de masă, câmp magnetic, viteze în întreg sistemul de planete, planetoizi şi sateliţi

Focalizând la o scară mai detaliată, în interiorul Sistemului solar distingem, pe langă Soare, o serie de planete şi o mulţime de planetoizi, asteroizi, dar şi sateliţi ai unor planete. Dintre cele nouă planete propriu-zise (excluzând Planeta X, dispărută, ale cărei rămăşite probabile sunt în prezenţa unui planetoid cunoscut sub diverse denumiri – Nibiru, Hercolubus, Nemesis) Terra, prin amplasarea şi proprietăţile ei, este sediul diversificării vieţii în lumea formelor materiei convenţionale, barionice. La scară generală, toate planetele din Sistemul solar au câteva proprietăţi comune, şi anume: efectuarea a două tipuri de mişcări (această proprietate o au nu doar planetele, ci şi planetoizii şi sateliţii) – una de revoluţie (în jurul Soarelui, respectiv a unei planete) şi alta de rotaţie (în jurul axei proprii), prezenţa unui nucleu bogat în silicaţi (posibil chiar sub formă de cristale de cuarţ), existenţa în structura internă a unor discontinuităţi. Ciclurile climatice, durata zilelor şi anilor pentru fiecare planetă nu depinde doar de proprietăţile şi mişcările proprii, ci şi de traseul parcurs de întregul Sistem solar prin galaxie, de modificările de viteze, modificările de orbită, iar la o scară mai largă de modificările ierarhiilor mai cuprinzătoare (supra-galactice).

Revenind la o scară cosmică mult mai familiară nouă, la spaţiul Terrei, surprindem o anomalie. Alături de Lună, s-a considerat timp îndelungat că Terra mai are un al doilea satelit natural, în prezenţa unui planetoid (asteroid gigantic) numit Cruithne, care urmează o orbită eliptică în jurul Soarelui asemănătoare cu raza orbitală a Terrei.

Chiar la o scară mai apropiată de realitatea palpabilă din jurul nostru, în interiorul spaţiului terestru sunt încă multe controverse. Viaţa, conştiinţele însufleţesc niveluri multiple ale realităţii – atât în formele materiale pe care noi, în necunoştinţă de cauză le numim moarte (regnul mineral) sau le numim ca neavând suflet doar cu respiraţie (regnul vegetal şi chiar cel animal), până la entităţile suprasenzoriale (de tipul unor aure de energie sau alte sisteme de conştiinţe pe un stadiu de evoluţie avansat). Omenirea, şi poate nu numai, se confruntă cu nişte dileme, speculate de multe ori de dogme, judecate de o parte sau alta a realităţii – permanenţa sau recompunerea conştiinţei, reglajele şi funcţionalităţile energiilor, direcţia şi felul evoluţiei, remanenţa amprentelor a tot ceea ce se întâmplă, corelaţiile subtile ale realităţilor faptice, exerciţiile de voinţă versus abandonare şi acceptare, acceptarea sau infirmarea unor refugii ale vieţii în interiorul Terrei (înscrise pe arealele de discontinuitate de sub scoarţa terestră), experienţele succesive ale conştiinţei în forme diferite versus singularitatea existenţei...

Dar despre toate acestea, încă prea puţin intuite, probabil în postările următoare.