vineri, 4 februarie 2011

Cei care nu se pot desprinde

Simt că oamenii nu pot fi răi în esenţa lor. Probabil, cel mult, pot fi mai mult sau mai puţin conştienţi.
În fond, ce e răul? Reacţia, eticheta mentală faţă de o situaţie nedorită sau o persoană al cărei comportament îl consideri indezirabil (chiar dacă de multe ori poate fi chiar ceva banal, ce nu ar provoca o altă persoană aflată în aceeaşi situaţie).
O situaţie care ne afectează sau o persoană care acţionează accidental, nefericit, mai puţin conştient, pur şi simplu există. De ce trebuie să mergi mai departe şi să cataloghezi mental? Catalogarea declaşează „eul” reactiv. Suferinţa. Negativitatea din noi înşine.
Catalogând ceva sau pe cineva drept „rău” îţi provoci în acel moment o contracţie emoţională. Te scindezi. Contracţia blochează accesul la energia interioară, desface legăturile cu aceasta. Îţi construieşti un duşman din situaţia respectivă şi chiar din întreg cosmosul.
Chiar şi atunci când ne sunt amintite nişte greşeli, în mod impersonal, reacţionăm violent... Ne apărăm... Oare ce apărăm atât de îndârjit? „Adevărul” pe care îl „cunoaştem” dinainte? De ce refuzăm greşelile şi perspectivele diferite arătate şi să le acceptăm? Nu ca adevăr incontestabil, ci măcar ca o altă perspectivă... În fapt, am putea să le acceptăm şi apoi să le corectăm. Sau, dacă sunt doar nişte greşeli doar imaginate, ne putem convinge interlocutorul de perspectiva diferită pe care o vedem. Şi putem face asta fără a jigni, glumind, cu zâmbetul pe buze. O putem face cu cumpătare, cu pauze. Putem oferi spaţiu, putem lăsa să se exprime celalalt. Facem asta? Sau, încă dinainte să termine, nefiind atenţi la ce spune, ne construim deja următoarea replică?
Reacţia! Lupta noastră împotriva acestui „duşman”, intrus care ne ameninţă „egoul superior”! Acordăm mental celuilalt nişte „calităţi” ..., iar ce este mai absurd e că tocmai acele „calităţi” ne sunt familiare (de multe ori ne aparţin!), deşi nu vom recunoaşte niciodată acest fapt...
Micile poveşti, etichete, pe care le construim altora, „celor răi”, participă indirect şi în mod pervers la construirea propriei imagini de sine. Noi „avem dreptate”, iar ceilalţi „greşesc”... Cum ar putea fi altfel!? Falsa poziţie de superioritate, atât de protejată! Egoul are nevoie de duşmani pentru a-şi defini graniţele.
Micile suferinţe provocate de mintea compulsivă, reacţionară, egotică, adâncesc amprenta de delimitare, întreţin conflictele şi dramele provocate. Eul „superior” îşi revendică puterea, în numele unei „dreptăţi” proprii.
Pentru mulţi dintre noi, identitatea egotică ctitorită de minte nu capitulează nici măcar experienţei morţii. La suprafaţă, unii oameni pot arăta un important bagaj de spiritualitate. Dar, acei oameni, în condiţii subiective, reacţionează violent, ne ţinând cont de nici o regulă, etichetând vehement, obsesiv, construindu-l cu îndârjire pe celălalt, „cel rău”, şi apărând cu isterie egoul „rănit”. Nu mai sunt în stare să glumească, nu mai aşteaptă să vadă dacă nu există un sâmbure de adevăr în spusele celuilalt. Celalalt devine duşmanul de care sunt obsedaţi. Parcă posedaţi de diavol, dispar trăsăturile sufleteşti, dispare disponibilitatea la dialog, dispare autocenzura, dispare răbdarea şi bunele maniere...
Dacă interlocutorul, îngrozit de întorsătura situaţiei, îşi cere iertare... se aşterne o tăcere adâncă. O tăcere în care „mândria” celui „rănit” triumfă neîndurătoare. Nu i-o va acorda! În fond, el e cel „lovit”! „Criminalul”! Cum a „îndrăznit”?! Cum mi-a făcut „mie” aşa ceva?! Cum vine acum să îşi ceară iertare?! Crede că asta poate şterge totul?!...
Aşa se încheie povestea despre oameni „superiori”, despre egouri îndârjite, iertări mărturisite şi moarte în inimile neîndurate ale unor „răniţi” care s-au „lepădat” de celălalt, de „rău”... se încheie trist. Pentru cel care o conştientizează, trist dat fiind că nu a reuşit să ajungă la celalalt suflet atunci când îşi cerea iertare. Pentru cel care refuza măcar să încerce să înţeleagă, trist deoarece el rămâne cu suferinţa.
Cei „încrâncenaţi” ajung victime sigure ale unui atac emoţional, ambalându-se la nesfârşit în trăirea acestuia, consumându-se continuu, lipsindu-le detaşarea dată de o bună legătură cu manifestarea divinului.
În momentul morţii, atunci când trebuie să mergem mai departe, unii mai poartă cu sine acel bagaj de încrâncenare, de delimitare, care nu le permite să se dizolve în dimensiunea subtilă rămasă...
În ultimele clipe, atunci când privesc spre cer, nu reuşesc să se desprindă. Nu pentru că nu ar putea. Încă trăiesc profund ancoraţi în material, în proiecţii mentale, în drame construite. Pentru că nu lasă să se întâmple... Sfârşesc urmându-şi „adevărul” construit de mintea care îşi trăieşte ultimele clipe. Iar, liniştea, strălucirea de dincolo de îndârjire, dincolo de neîmpăcare, neiertare, etichetare, conceptualizare... liniştea aceea adoarme. Fiinţa o uită. Uită tocmai ceea ce are mai de preţ. Se va trezi cine ştie când, însă într-un alt vis. Visul formei.

3 comentarii:

Florin Coman spunea...

Aş adăuga un mic citat, mult apreciat de Rita: "durerea este inevitabilă, suferinţa este opţională" (http://ritasophie.wordpress.com/)

Ana Maria Catalina spunea...

Cele scrise in articol le-am regasit, din pacate, in relatiile celor afalati la conducere. Democratie prost inteleasa. Indiferent ce partid sau partide sunt in opozitie ele sunt considerate dusmane. Un curent de ura si de dispret patrunde in sufletul oamenilor, ne deformeaza spiritual. Ajungem sa credem ca asa este normal. Poate acest articol putin, macar putin, sa ajute la restabilirea unor legaturi bazate pe respect pe toleranta.

Nu exista spunea...

frumos blog!

Noi reacţii