Disjuncţii

Poate multe dintre aceste idei ar fi meritat o dezvoltare mai amplă, fiecare într-o postare. Însă, concizia şi efectul alăturării lor imprimă un efect mai puternic. Acela al trezirii conştiinţei.

Ura şi răzbunarea, de multe ori, nu duc la împiedicarea adversarului, ci la blocarea bunului mers al energiilor persoanei care le nutreşte. Ele sunt mai mult un parazit decât o unealtă a personalităţii.

Atunci când suntem judecaţi pe nedrept sau etichetaţi într-un mod care nu reflectă felul nostru de a fi, datorită inconştienţei celui care ne face asta, ne dorim cu adevărat să oprim această agresiune? Alegem să răzbunăm agresiunea, să adâncim şi mai mult conflictul, şi implicit ca agresiunea asupra noastră să crească? De câte ori reuşim să impunem un moment de linişte, o detaşare de legătura negativă creată? De câte ori răspundem calm, cel mult încercând a lua lucrurile în glumă, răspunzând cu bună-cuviinţă, bună-creştere, cel mult cu puţină ironie? Vă amintiţi? – prietenilor uneori le permitem să ne alinte, în glumă, cu unele cuvinte care în alte contexte le considerăm inacceptabile... Ba chiar râdem cu ei! Suntem uşori, transparenţi energiilor, permitem lucrurilor să existe, să curgă, în acele momente nu mai devenim o barieră.

Mintea nu mai este demult o unealtă. Este un mecanism al egoului, al acelei energii parazite sufletului care caută să îşi întărească identitatea prin delimitare, generarea unor conflicte, prin de-valorizarea celorlalţi, prin exagerarea artificială a propriei poziţii. Ar fi mult mai constructiv să redăm minţii funcţionalitatea sa şi nu să îi accentuăm disfuncţionalitatea.

În majoritatea convenţiilor nu vă bazaţi că partenerul le respectă. Bazaţi-vă că le veţi respecta voi. Aţi încheiat acea convenţie pentru că sunteţi dispuşi să o respectaţi.

Uneori, oamenii au de învăţat de la cei care îi considera mai prejos. De exemplu, de la animale. Unele animale au simţuri mai dezvoltate decât oamenii. Atunci, cum putem să le oferim mâncare expirată sau resturi pe care noi le refuzăm? Pe considerentul că ele, animalele, nu au gust şi miros ca şi noi? Le aruncăm pe jos, în noroi, acele resturi... Oare cum ar fi ca noi, oamenii, măcar într-o zi să trăim experienţa acelui animal cu care ne comportăm astfel? Şi mai ales, să şi iubim omul care ne face asta! Cred că pentru mulţi oameni ar fi o experienţa necesară, altfel conştiinţa va dormi în continuare.

Înainte de a ne opri la eticheta din titlu – „disjuncţii” -, să intuim ajutându-ne de ochii conştiinţei. În mod cert, cuvintele de mai sus nu sunt nişte divagări, nişte disjuncţii, decât cel mult prin ideile aparent diferit conţinute. Ele converg către aceeaşi stare, dincolo de reperele exprimate. Devenind conjuncţii.