marți, 19 octombrie 2010

Lumea "de dinainte"

Dăm pagina. Trecem la cuvântul următor. Ezităm. Înainte ni se deschide o perspectivă de care nu eram conştienţi. Multe dintre sufletele care ne sunt astăzi aproape au fost lângă noi, în alte momente, înainte să ne naştem.
Cum a fost înainte? Acel Bardo, acea lume a pre-existenţei, unde sufletele îşi aleg destinul care urmează să îl împlinească, în ceva cu totul străin, închis, urmând să piardă tot ceea ce ştiau... Fie o alta lume, materială sau nu, cu întrupări ale conştiintei într-un anume fel...
Cum e dincolo? Dincolo de dramatismul transformării conştiintei şi a curgerii ei în ceva cu totul necunoscut...

Cert e că unele suflete le simţim atât de familiare şi ne vin aparent inexplicabil în calea noastra. Uneori într-un mod brusc, puternic, copleşitor, umplându-ne sufletul.
Uneori, cei cu care nu ai rezonat îţi devin prieteni. Universul intreg insistă parcă în a metaboliza durerea înţeleasă.
La graniţă, topindu-mă dincolo, am înţeles: urmează să mor aici, să mă nasc într-o altă lume străină.
Fulgurant, cazând dincolo, tresar – senzaţia unui deja-vu, a unei intuiri, a unei repetări de experienţă, însă la un alt nivel, altundeva.
Negru necunoscut. Imens.
Tensiunea momentului mă face să îmi uit amintirile.
Am ieşit dincoace. Am învăţat să scriu cum scrieţi voi. Am învăţat să vorbesc. Să simt. Să îmi însoţesc corpul limitat.
Întorc crugul cerului. Diferenţele se topesc în limita condiţiei. Mâine, ne aşteaptă acelaşi moment de singurătate. Împreună şi totuşi, nu deodată. Ne vom învăţa alfabetul propriu, vom păsi dincolo de uşă. Nu ştim unde, nu ştim dacă nu ne vom pierde, şi gândul acesta ne înspăimântă.
Ne încrâncenăm în identitatea ataşată, în fragmentele de experienţă, în condiţiile personale ale celor care ne-au însoţit o parte din drum. Ne e frică de faptul că nu le putem repeta, reîntregi... Ne e frica nouă mai ales, creştinilor... În timp ce gura noastră rosteşte Crezul şi vorba vieţii fără de moarte, dinăuntru suntem goi. Singuri cu frica şi îndoielile. Ne cramponăm că nu avem o punte, dar uităm să creăm noi una. Acolo unde se sfârşeşte alfabetul ne simţim neputincioşi. Nu ne-a spus nimeni că va trebui să învăţăm unul nou. Societatea, din pacate, ne-a învăţat să repetăm. Să creăm, mai deloc. Toţi cei care au creat ceva ce nu se potriveau tiparelor au fost priviţi ca nebuni sau eretici. Puşi la zid. În fond, ce contează, fiţi împăcaţi, fiecare cu tiparele voastre. Fiţi împăcaţi şi voi, cei care aţi mers mai departe. Nimeni nu vă va lua nimic din ce aţi râvnit. Unii tiparele. Alţii transformarea.
Tac. Uneori tăcerea spune totul.

Un comentariu:

Ana Maria Catalina spunea...

Din nou fac referire la progres.Descoperim cate putin din Univers, din cel apropiat , ca mintea mea, cel putin, nu poate realiza ce inseamna infinitul. Ma intreb: ce inseamna « Viata fara de moarte » ? Traim pe Pamant, ne imultim pe Pamant. Cati pot trai vesnic pe Pamant ? Eu inteleg « Viata fara de moarte » existenta indelungata a vietii in diferitele ei forme, pe planeta Pamant nu existenta individuala , nu existenta mea. Existenta mea spirituala ? Daca nu pot atinge, daca nu pot dialoga cu cei care mi-au fost dragi , nu-i mai pot numi in viata, sau......nu ma mai pot numi in viata, nu in aceasta viata. Iar daca este vorba de reincarnarea lor, a lor, « cati « ? Cati ? Daca-mi pun aceasta intrebare ceva imi spune din start sa renunt sa ma mai intreb....nu, nu stim aproape nimic. Eu nu stiu aproape nimic.

Noi reacţii