Change in the world / Schimbarea lumii

Nu vi se pare că lumea în care trăim este profund greşită, din înşişi temeliile sale?

Modelele de relaţii şi de familie, baza societăţii, sunt toxice. O persoană impune, iar alta cedează constant. O persoană preia iniţiativa, iar alta lâncezeşte constant. O persoană vrea să îl schimbe într-un anumit fel pe partener, în sensul de-al manipula să îi satisfacă anumite nevoi personale. Oamenii nu construiesc armonios, nu se întâlnesc undeva la mijloc, nu îl acceptă pe celălalt necondiţionat, au doar nevoi care trebuie satisfăcute, dar uită să se întrebe partenerul lor ce nevoi ar avea. Oamenii se obişnuiesc doar să primească, dar uită să şi dăruiască.

Oamenii se complac în aceste relaţii disfuncţionale, ba chiar li se par o normalitate, unii din ei se afişează ca armonioşi şi împliniţi, alţii nici măcar nu se obosesc să coafeze disfuncţiile existente.

Ciclicitatea provocare-reacţie se repetă, uneori cu schimbări de rol, alteori doar unidirecţional, una din persoane provoacă, iar cealaltă reacţionează în mod previzibil. Nici unul dintre cei doi nu poate empatiza cu celălalt, nu are o atitudine matură de abordare şi vindecare a disfuncţiilor survenite. Fiecare dă vina pe celălalt.

Ştafeta aceasta a disfuncţiei se predă din generaţie în generaţie. Copiii, nepoţii, toate generaţiile viitoare vor fi sortite eşecului. Părinţii noştri nu au ştiut să fie altfel, părinţii părinţilor noştri tot aşa, din generaţie în generaţie până în timpuri greu de imaginat.

Schimbarea lumii în care trăim nu poate să vină decât cu schimbul de generaţii.

Şi aceasta nu se poate realiza peste noapte. Mai întâi, vor fi câţiva temerari care vor avea curajul să fie altfel, să dea prin puterea exemplului propriu tonul schimbării. Nu e uşor să fi tu schimbarea, câtă vreme aproape nu există modele de altfel împrejurul nostru. Societatea îi blamează pe temerarii care sunt altfel decât majoritatea. Oamenii disfuncţionali nu vor accepta niciodată că au disfuncţii, şi chiar dacă vor reuşi să accepte, nu vor face nimic în plus, pentru că nu ştiu cum. Nu există modele, ele sunt cu adevărat rare sau de neînţeles.

Părinţii părinţilor noştri erau mult prea preocupaţi cu procurarea hranei zilnice. Au crescut o generaţie de oameni care nu au cunoscut iubirea reală. La rândul lor, părinţii noştri, au oferit mai departe ceea ce au primit ca modele anterioare, lipsa timpului dedicat copiilor punându-şi amprenta. Noi înşine suntem o generaţie a crizei, noi suntem o generaţie preocupată să îşi schimbe perspectiva din învinşi în învingători, dar asta am reuşit momentan doar puţini dintre noi, cei care am fost cu totul înfrânţi, puşi la pământ, care am adus renunţarea în prim plan.

Dacă ne-am încăpăţâna să ducem mai departe disfuncţiile, cu siguranţă generaţia care ne va urma va fi încă o generaţie ratată. Vrem sau nu binele copiilor noştri? Ce le oferim? O chestie materială îndoielnică, dar la pachet cu incapacitatea de a se descurca singuri? Le dăm bagajul acesta de provocare-reacţie? Le dăm critica la tot pasul şi nesiguranţa de a experimenta? Le dăm lipsa de atenţie şi de iubire? Dacă nouă nu ne putem oferi o viaţă mai bună, decât o iluzie, ne gândim măcar la copiii noştri şi la generaţiile care vor veni? Ne pasă de viitor? Ne vom reîntoarce în vieţile următoare pe Pământ, şi vom trăi tot noi ceea ce am semănat. Nu alţii, ci noi, cei care ne reîntoarcem, să ne corectăm greşelile, dar în loc să le corectăm, ne adâncim şi mai mult în ele, cu fiecare experienţă adăugată... Veţi râde: nu există reîncarnare!... Dar, dacă ea, totuşi există, mai aveţi vreodată şansa să vă oferiţi vouă înşivă altceva? Sau alegem să ne fie din ce în ce mai greu, ciclu după ciclu, încât pur şi simplu construim aici pe Pământ propriul nostru iad?

Does it not seem to you that the world in which we live is profoundly wrong, from its very foundations?

Relationship and family patterns, the basis of society, are toxic. One person imposes and another constantly yields. One person takes the initiative, and another constantly launches. A person wants to change his partner in a certain way, in the sense of manipulating him to satisfy certain personal needs. People don’t build harmoniously, they don’t meet somewhere in the middle, they don’t accept the other unconditionally, they only have needs that must be met, but they forget to ask their partner what needs they would have. People just get used to receiving, but forget to give.

People indulge in these dysfunctional relationships, they even find it normal, some of them appear harmonious and fulfilled, others do not even bother to style existing dysfunctions.

The challenge-reaction cycle is repeated, sometimes with role changes, sometimes only unidirectionally, one person provokes and the other reacts predictably. Neither of the two can empathize with the other, he does not have a mature attitude to approach and heal the dysfunctions that have occurred. Each blames the other.

This relay of dysfunction is handed down from generation to generation. Children, grandchildren, all future generations will be doomed to failure. Our parents did not know how to be otherwise, the parents of our parents in the same way, from generation to generation until times hard to imagine.

The change in the world we live in can only come with the exchange of generations.

And this cannot be done overnight. First, there will be a few daredevils who will have the courage to be different, to set the tone for change by the power of their own example. It is not easy for you to be the change, as long as there are almost no models around us. Society blames the daredevils who are different from the majority. Dysfunctional people will never accept that they have dysfunctions, and even if they manage to accept, they will not do anything extra, because they do not know how. There are no patterns, they are really rare or incomprehensible.

The parents of our parents were far too preoccupied with procuring their daily food. They raised a generation of people who did not know true love. In turn, our parents continued to offer what they received as previous models, the lack of time dedicated to children making their mark. We ourselves are a generation of crisis, we are a generation concerned with changing their perspective from losers to winners, but this has only been achieved so far by a few of us, those who have been completely defeated, brought to the ground, who brought the first plan.

If we stubbornly carry on the dysfunctions, surely the generation that will follow us will be another failed generation. Do we want or not the good of our children? What do we offer them? A questionable material thing, but bundled with the inability to fend for themselves? Do we give them this challenge-reaction baggage? Do we criticize them at every turn and the insecurity of experimenting? Do we give them a lack of attention and love? If we can't give ourselves a better life than an illusion, do we even think about our children and the generations to come? Do we care about the future? We will return to the next lives on Earth, and we will live what we sowed. Not others, but us, those who return, to correct our mistakes, but instead of correcting them, we go deeper into them, with each added experience ... You will laugh: there is no reincarnation!... But, if it still exists, do you ever have the chance to offer yourself something else? Or do we choose to be harder and harder, cycle after cycle, to simply build our own hell here on Earth?