Dragostea

 

Ce este dragostea?

O tăcere adâncă se lasă printre noi, căci nimeni nu îşi asumă răspunsul.

Poate e o întrebare care nici n-ar trebui pusă.

Este una dintre cele mai rare experienţe, foarte rar îi e dat cuiva să o trăiască.

Se vorbeşte mult despre ea. Există o imensă industrie care îţi oferă fragmente despre ea.

Însă dragostea se încăpăţânează să rămână ascunsă celor mai mulţi dintre noi.

Într-un fel anume e o întrebare la fel de absurdă ca şi “Ce este hrana?”. Dar uităm că întrebarea a fost pusă de o persoană care poate a fost privată de mâncare de la începuturile sale.

Şi noi, minţile fizice, care întrebăm ce e dragostea, ca şi ele, spiritele încă neîntrupate care se întreabă ce este hrana, avem pe undeva dreptate să punem acele întrebări, fiecare din direcţia noastră.

Dragostea este hrana sufletului, însă ai fost privat de ea. Sufletul tău nu a primit deloc dragoste, aşa că nu o poţi înţelege. Întrebarea ta este tristă, dar relevantă.

În acest răstimp, aici, dincolo de spirit, trupul tău şi-a primit hrana, aşa că el merge mai departe. Sufletul nu şi-a primit-o încă, drept pentru care zace în mod etern fără energie aici.

Când primim trup, căci de născut ne-am născut de fapt dincolo, suntem dotaţi cu capacitatea de a iubi şi a fi iubiţi. Orice copil se naşte nelimitat, ştie ce e dragostea, dar mama şi tatăl său nu ştiu ce e. Nici un copil nu primeşte părinţii pe care îi merită, părinţii aceia pur şi simplu nu există aici pe Pamânt. Până când acel copil va deveni la rândul său părinte, el va fi pierdut capacitatea de a iubi.

Fiecare copil se naşte cu toată dragostea care poare să încapă în el. Însă părinţii nu pot să le dea dragoste, au propriile antecedente, nici ei nu au primit-o când erau copii.

Părinţii pot doar să se prefacă. Pot să vorbească despre dragoste, însă ceea ce fac este lipsit de iubire. Felul în care se poartă între ei, felul în care îşi tratează copilul este lipsit de iubire. Copilul nici măcar nu e respectat, nu e considerat o persoană, ci mai mult o problemă, este considerat bun doar atunci când nu plânge şi este cuminte. Între soţi nu există dragoste, în schimb există dominaţie, posesiune, gelozie, aşteptări, totul felul de alte otrăvuri care distrug dragostea.

Dragostea e floarea cea mai fragilă din viaţa noastră. Devine puternică doar dacă e protejată şi hrănită. Dragostea unui copil e deosebit de fragilă, el însuşi este foarte fragil. Un copil lăsat singur nu va supravieţui. Va muri, aşa se întâmplă şi cu dragostea. Corpul său primeşte hrană, va supravieţui, însă sufletul său va intra în letargie, dragostea sa este ofilită, neîngrijită.

Părinţii nu au plutit niciodată în dragoste, nu ştiu ce e aceasta. Sunt victirme. Şi părinţii lor au fost la fel. Şi aşa mai departe, vei ajunge la Adam şi Eva, până la Dumnezeu Tatăl.

Alungarea lui Adam şi a Evei din Rai e o traumă pe care o răspândim de la o generaţie la alta. Dumnezeu nu a dat dovadă de respect faţă de Adam şi Eva, a început să le poruncească. A început să facă toate mofturile pe care le fac părinţii. Să nu mâncaţi fructele din acel pom! Şi când Adam a mâncat, Tatăl a fost atât de furios, încât i-a alungat…

În mod natural, orice fiinţa umană fragilă se teme. Copilul ameninţat că va fi dat afară, se teme. Începe să facă unele compromisuri...

Încet, copilul începe să manipuleze. În sinea lui, îşi urăşte părinţii, pentru că nu este respectat. Începe să fie frustrat pentru că nu se simte iubit şi respectat aşa cum este. Faţă de el sunt nişte aşteptări, abia pe urmă va fi acceptat. “Dragostea” are condiţii, abia apoi va fi primită...

Copilul îşi va învăţa lecţia şi va deveni fals, îşi pierde contactul cu valorea sa nemijlocită. Îşi pierde şi respectul de sine şi începe să se simtă vinovat...

Aceştia sunt chiar părinţii mei adeăvaraţi? Poate că mă păcălesc, pentru că s-ar părea că nu emit nici un fel de dragoste...

Văd doar furia din ochii lor şi încă pentru nişte nimicuri şi nu înţeleg proporţiile ei...

Este atât de nedrept! Încetul cu încetul dragostea este ucisă.

Dragostea creşte doar într-un mediu plin de dragoste. Are nevoie de aceeaşi vibraţie în jurul ei.

Dacă mama este iubitoare şi se respectă pe sine însuşi... Dacă tatăl este iubitor, se iubeşte şi respectă pe sine însuşi... Dacă amândoi emit dragoste între ei, dar şi împreună faţă de copil, doar atunci dragostea va deveni fundamentul acelui copil. Însă acest lucru nu se întâmplă! Acest lucru nu s-a întâmplat până acum!

Nu cumva repetăm cu toţii un model?

Trebuie să renunţi să faci asta! Deşi pare imposibil, nu există nici un model altfel... Abia renunţând vei şti ce înseamnă dragostea, altfel vei rămâne captiv în tot acest lanţ nesfârşit.

Eu nu pot defini dragostea. Nu pot defini nici naşterea. Nici moartea. Nici nu pot defini divinitatea. Ele există pur şi simplu. Dar noi nu le cunoaştem. Decât într-un moment singular, când ele ne trăiesc pe noi, când le permitem să ne trăiască. Noi ne dăm la o parte şi tot ceea ce este ne trăieşte pe noi nemijlocit.

Nu pot să te învăţ ce să faci, o să simţi tu. Dar îţi pot înţelege câţiva paşi.

Întâi o să scapi de părinţii tăi. Nu vreau să îţi spun să nu îţi respecţi părinţii. Nu trebuie să scapi fizic de ei. Vei scăpa de vocile părinţilor de dinăuntrul tău, de programul defect înregistrat în tine, preluat de la ei. Vei şterge tot ce înseamnă părinţi dinăuntrul tău. Oricine are resentimente faţă de proprii părinţi. Ei înşişi nu au cunoscut nici o bucurie profundă în viaţă. Sunt doar roboţi şi au creat o atmosferă în care copiii lor se vor transforma în nişte roboţi. Fă absolut ceva nou, ceva ce părinţii tăi nu ar fi putut nici măcar să-şi imagineze. Piesa aceea mizerabilă nu trebuie repetată!

Această noutate trebuie introdusă în fiinţa ta şi abia apoi va începe să înflorească dragostea.

Partenerul perfect probabil nu există nici el. Poţi căuta o viaţă şi nu-l vei găsi... Vei fi nefericit pentru că nu îl vei găsi. Dar dragostea va veni pe neaşteptate! Atunci când tu vei emite, şi celălalt va emite, deodată, iubirea voastră se va alinia. Dar nu ca până acum. Dacă se reia ciclul aşteptărilor, nu va mai fi nimic veritabil. Celălalt nu are nici o obligaţie să te iubească. Când se chiar întâmplă, este un miracol... Fii impresionat de acest miracol! Trăieşte bucuria ta. Toate celelalte sunt neesenţiale. Fii recunoscător, dacă se iveşte în calea ta dragoste. Nu poţi să te aştepţi la aşa ceva, şi totuşi, uneori se întâmplă. Concomitent!

Dragostea are nevoie de gratitudine, de o mulţumire nespusă, dar simţită.

În loc să te gândeşti cum primeşti sau nu dragoste, începe să o dăruieşti. Nu există un alt mijloc! Oamenii sunt preocupaţi cu toţii să ia... Din cauza asta nu se întâmplă... Universul funcţionează altfel, dacă dăruieşti necondiţionat, fără să ai aşteptări, nu mai priveşti totul ca pe o afacere, ca pe ceva materialist... Afacerile sunt cel mai urât lucru din lume, poate sunt necesare la un moment dat în viaţa noastră materială, însă viaţa este despre altceva.

Copacii înfloresc pur şi simplu, nu fac vreo afacere. Stelele radiază, nu fac vreo afacere. O pasăre cântă, nu face vreo afacere. Nici una dintre acestea nu îţi cere nimic în schimb. Pur şi simplu sunt, îşi vor face simţită prezenţa şi apoi vor pleca mai departe.

Aşa este şi dragostea. Dăruieşte, nu aştepta să vezi cât iei. Da, ea în mod natural, vine înmulţită. Nici nu e nevoie să o chemi, atunci când o chemi ea nu va veni, pentru că atunci o ucizi.

Întreaga ta viaţă ai fost programat să iei, nu să dai! Va fi foarte greu la început. Încet, va apărea în viaţa ta ca ceva natural, iar picătură cu picătură fluviul începe să curgă. Dacă semeni însă în deşert, nu te aştepta să răsară ceva. Continuă să semeni, nu te descuraja! Într-o zi va răsări floarea, în cel mai potrivit moment, nicicând altundeva.

O persoană matură nu are nevoie de nimic de care să se sprijine. Este împăcată şi fericită în solitudinea ei. Solitudinea ei este un cântec, o sărbătoare. Solitudinea nu este singurătate, pentru că este meditativă, este vie, din ea nu lipseşte nimic.

Într-o zi ai ieşit din pântecul mamei... Dacă ai fi rămas acolo mai mult, ai fi murit! Chiar şi mama ta ar fi murit! Într-o altă zi, a trebuit să ieşi din atmosfera familiei pentru a te duce la şcoală. Apoi ai ieşit şi din acel “pântec”, în lumea largă… În profunzimea sinelui tău eşti încă în pântec. A doua naştere trebuie să aibă loc... Eliberarea de tiparele memoriei... În acel timp, în interiorul tău va înflori compasiunea adevărată, vei înţelege abia atunci pe părinţii tăi, pe partenerii eşuaţi, vei vrea cu adevărat să le dai un impuls luminos, tot ceea ce nu au avut ei şi nu au reuşit singuri.

Poţi sădi o plantă frumoasă, deşi după multe sacrificii. Poţi să o îngrijeşti. Apoi, într-o zi, apare floarea şi parfumul ei îţi va umple casa. Este tot ceea ce nu ai avut până acum.