Depasirea gravitatiei

Eu altfel. Antifilosofie (XVII)

Depasirea gravitatiei

Spre seara. Doar alb si albastru. Deodata pasii nu mai sunt obisnuiti, fac volte ciudate concomitent in toate dimensiunile. Nu mai ating pamantul, decat foarte putin, cu varfurile. Apoi deloc. Lovesc doar in aer, lateral si inainte, la o palma, apoi chiar la 1-2 metri deasupra. Asa incepi sa zbori. Chiar si fara aripi. Coborarea e putin diferita, e greu sa cobori brusc la inceput, doar pasind treptat, campul de energie nefiind inca destul de dezvoltat.

Pentru invingerea gravitatiei e necesara incarcarea altei forte energetice in "vehiculul nostru fizic", medierea facandu-se prin nivelul mental si spiritual. Necesitand o mare dezvoltare interioara, o experienta initiatica avansata, e nevoie la inceput si de alti factori de sprijin si de a nu forta etapele. Nu vei putea zbura pur si simplu sau urca pereti verticali de la inceput, brusc, decat in urma unor pasi. Cu timpul se pot dezvolta alte mecanisme, incat aceste etape tranziente pot fi eliminate, micsorate sau inlocuite.

Calea e astfel... , dar mai intai trebuie sa iti acorzi convingerile si sa-ti elevezi nivelul de constiinta. Cand eram mai mic stiu ca invingeam uneori departarile cu niste miscari ciudate ale pasilor, reducand efortul, frecarea, si efectuand miscari ample si mai rapide. Bineinteles, unde nu ma vedea nimeni, ca sa nu rada nimeni de acest lucru ciudat. Apoi, in timp ce saream peste o balta mai mare, neputand ajunge la celalalt capat, fiind inca in aer, piciorul de dinainte atingea tangent oglinda apei ca fundul unui vapor, sarind doar foarte putini stropi, si se arunca lunecand cu indarjire inainte inca vreo 10-20 cm, fara a se scufunda in apa. Ba, uneori, seara, mi se intampla sa urc fara prea multa greutate o colina, cu o viteza fantastica si fara oboseala. Nu erau niciodata momente obisnuite, simteam ceva in aer; parca era o tensiune, parca atunci traiam cu adevarat si lucrurile de zi cu zi se scufundau in intuneric. Stiu ca odata, undeva, am mers astfel, nu imi amintesc daca am ajuns sa zbor; nu a fost doar in vis. Dar si in vis, totul e prea real, prea sustinut, prea detaliat, ca sa nu poata fi adevarat. Chiar daca nimeni nu o sa creada.

Seara scapam de energia soarelui, ea influentand mai putin campurile de forte ale Pamantului; se simplifica totul. In plus, sustine starea de spirit, coloristica (si ea are o sustinere importanta, mai ales la inceput). Alb pentru a reprezenta toate energiile, ansamblul lor, conlucrarea. Albastru pentru nivelul mental, pentru controlul asupra energiilor; albastru; iese din alb si ii conduce vectorii, ii orienteaza, ii coordoneaza. Mai tarziu, pentru momentul zborului, e posibil sa fie nevoie si de mov-indigo, de aportul spiritualului profund, pentru a scapa si de dependenta de forta care ne-a ajutat sa diminuam influenta gravitatiei si magnetismului terestru; pentru a iesi de sub amprenta miscarii centripete.

Oboseala poate contribui si ea la dezvoltarea miscarilor. Pentru a ajunge la destinatie trebuie uneori sa dezvoltam noi miscari ale corpului, in scopul micsorarii efortului si maririi rapiditatii. E un prag. In toiul luptei intervin noi adaptari. Totodata, oboseala duce la o mai mare concentrare mentala, si fiinta uneori pentru a lupta isi ia un astfel de functionare.

Intreaga faptura e inundata, inca de la inceput, de entuziasm, de o bucurie nepieritoare, statornica, de o usurinta in tot ceea ce face. Imi amintesc, nu doar in vis, ci si in clipele descrise mai devreme, eram cuprins de o bucurie copilareasca poate, prin entuziasmul, indrazneala si cuprinderea ei.

La nivelul fruntii, a palmelor si a picioarelor se produce o transformare, o vibratie constienta.
Se incepe cu miscari ample, simetrice, circulare, serpuite. Drumul nu e drept decat in ansamblul sau. Corpul e relaxat si se avanta; aceeasi miscare si pe plan mental. Se incearca reducerea treptata a contactului cu suportul teluric, doar pentru impuls; ambele picioare se incearca a fi in acelasi timp in aer cat mai mult timp, si de a sari peste etapa suprapunerii lor, doar schimbandu-si direct pozitia (fata-inapoi); sprijinul static, ezitarea, se reduce pana la disparitie, se pastreaza doar contactul pentru a da un impuls, dar si acest contact se reduce si se incearca a fi cat mai scurt si mai profund. In acelasi timp, fata de axa orizontala, ambele picioare au acelasi sens, sinusoidal, cand de o parte, cand de alta parte a axei. Pastrand directia generala, fiecare picior se scutura cumva, impunge exteriorul, fiecare spre exteriorul sau. Tot corpul trebuie sa se acorde cu aceste miscari, sa le transleze. Se atinge pamantul treptat, tot cu o mai mica portiune a piciorului, in special cu partea anterioara, spre varful degetelor. E necesar a se purta pe cat posibil o incaltaminte adecvata, usoara si confortabila.

Treptat, se ajunge la o acordare pe verticala a corpului, si la o marire a campului magnetic personal si a intensitatii acestuia. Vectorul gravitatiei nu mai e controlat, orientat spre exterior, ci se indreapta spre tine. Va fi controlat mental. Campul propriu invinge magnetismul terestru si forta de atractie materiala a corpurilor grele in aria de manifestare locala.

Perioadele oscilatiei sinusoidale, amplitudinea acestora fata de axa orizontala se micsoreaza si are loc cu o rapiditate crescuta. Se dezvolta si o miscare in plan vertical. Pasii nu sunt brusti, ca si cum ar urca niste scari nevazute, ci ampli, ca si cum ar inota cumva, sau ca si cum s-ar afla pe o planeta aproape lipsita de gravitatie, afectati doar de presiunea coloanei de aer, pe care o invinge cu un efort destul de scazut. Urcand, corpul ramane vertical sau usor inclinat, suind treptat, in diagonala, pe o traiectorie curba, cu un fel de forfecari, volte spre inalt. La fel si in cazul coborarii, miscarile sunt ample, treptate, nu bruste, dar ceva mai rapide.

Se poate ajunge la un transfer de control mai profund, la o intensificare si chiar o schimbare a campului energetic; directia e data de controlul constientului, concomitent cu reducerea miscarilor trupului (a mainilor, picioarelor, si a corpului in general). E un zbor de care nu e capabila nici o pasare. Nici un vehicul.

Am speranta ca vom scapa de napasta care ne orbeste pe multi, aceea ca spunem despre ceva ca e imposibil, fara nici macar a cunoaste acel lucru. Fara a avea o parere obiectiva. Doar categorisind. Si intorcandu-ne iar in ceata lucrurilor desarte, pe care poate le meritam cu prisosinta. Frica de ce?, as putea intreba. Am bucuria modesta de a intrevedea o astfel de cale si a o impartasi... Modestia de a intrevedea-o doar, necunoscandu-i tainele si adevarul din trecerea sa.

(21.12.2002/ retranscris 27.12.2003)
© Copyright
Florin C.