luni, 27 octombrie 2008

O poveste

A fost odată ca niciodată o mamă foarte bătrână, dar care nu era nici singură şi nici nefericită, cum se întamplă în mai toate poveştile. Avea un singur băiat (al cărui nume s-a pierdut prin secole) şi îl iubea nespus.

Şi tânărul îşi iubea mama mai presus de orice. Se aveau unul pe celălalt şi trăiau fericiţi în căsuţa lor, departe de oamenii orbi.

Într-o zi, mama Daldai se simţi tare nefericită. Un negustor orb trecuse prin dreptul casei lor şi îi oferise în dar o oglindă (era negustor de oglinzi, ochelari şi creioane, tocmai fiindcă el nu le putea folosi). Era pentru prima oară când mama Daldai se privea într-o oglindă şi se văzu urâtă şi cu riduri.

Îşi dădu seama cât era de bătrână şi îşi aminti de fiul ei care era doar un copilandru. Ştia că acum el o iubeşte mult, dar se temea că atunci când va mai creşte, o va părăsi, dându-şi seama că mama lui este bătrână şi nu mai e frumoasă cum sunt alte mame.


Bătrâna mamă plânse toată ziua şi nu ştia ce să mai facă pentru a-şi găsi liniştea. Spre seară, înainte de sosirea fiului ei ce pleca în fiecare dimineaţă cu turma de oi, îşi aduse aminte că auzise mai demult despre un râu care îţi îndeplineşte orice dorinţă şi plecă într-acolo, hotărâtă să nu se mai întoarcă de nu izbândeşte.

Merse multe zile şi nopţi fără să se oprească, îi era tot mai greu fiind foarte bătrână, dar ajunse la râul magic şi, obosită cum era, căzu în genunchi pe malul apei fermecate. Se rugă şi plânse. lacrimile ei se amestecau cu acel izvor nesecat de fericire. Râul o ascultă în curgerea lui lină, îi primi lacrimile şi se îndură de suferinţa duioasei mame. Se învolbură, apele îi deveniră tulburi şi valurile sale o răpiră, ducând-o în adâncuri.

Când o readuseră la mal, aceasta era tânără şi frumoasă cum numai în tinereţe mai fusese. Fericită şi cu puteri noi, ajunse mai repede acasă. Îşi zări fiul de departe şi văzu cum acesta stătea în curtea casei, era amărât şi plângea, gândindu-se, cu siguranţă, la mama lui ce dispăruse fără urmă…temându-se că nu îi va fi dat să o mai vadă niciodată.

Crezând că îi va face o surpriză, se apropie de el şi sări să-l îmbraţişeze, să-şi stingă dorul ce-i mistuise sufletul atîtea zile, departe de el şi de casă…

Feciorul nu o recunoscu, o alungă şi, în strigăte sfâşietoare, îi spuse: “Unde este mama mea? Tu nu poţi să fii mama mea! Ea era cea mai frumoasă şi mai bună mamă din lume! Pleacă şi să nu te mai întorci niciodată! Tu nu eşti mama mea…”.

Şi mama Daldai nu avu ce să mai facă şi cum să-şi convingă fiul… el îşi vroia mama aşa cum o ştia. o iubea pe ea. mama lui bătrână, cu riduri, mama lui fericită şi cu suflet cald, mama lui ce ştia să-l înveţe să citească în frunze verzi şi în frunze galbene, să îşi construiască anotimpuri din zile, să trăiască ca un fluture, dar să zboare ca un vultur…

Desi nu este scrisa de mine ea trebuie citită cu ochii unui copil, dar spaţiile dintre rânduri trebuie înţelese cu mintea unui om mare…

Nota: Multumesc prietenei Alina Mihai pentru aceasta poveste emotionanta, pentru mine a avut mii de intelesuri si mi-a rascolit unele amintiri mai vechi; http://360.yahoo.com/profile-OtbX1pclaalA6yt3lLVTSw--?cq=1

Niciun comentariu:

Noi reacţii