marți, 28 octombrie 2008

Transformarile literare contemporane - Postmodernismul

Transformarile literare contemporane odata cu aparitia noilor episteme in stiinta si gandire – III - Postmodernismul

Mutaţia epistemică din gândire şi ştiinţă a indus cu ea o mutaţie şi în ceea ce priveşte eul cititor, acesta devenind avatar al subiectului pus în cauză.
Apariţia geometriilor neeuclidiene, continutul plural al noi realităţi ştiinţifice, preferenţierea relaţiei în raport cu entitatea şi noul raport observator-obiect observat, toate aceste noi realităţi converg către punerea în discuţie e categoriei individualului şi se conturează ca premise ale apariţiei postmodernismului.
Postmodernismul (anti-modernismul) poate fi astfel definit ca şi modelul cultural care aspiră spre o nouă sinteză, integrând şi depăşind criza modernistă, încercând să reabiliteze categoria individualului.


Asistăm la o nouă ordine a cunoaşterii, fondată depotrivă pe indeterminare şi imanenţă. Devenim martori ai exemplelor, semnalându-se dispersarea discursului. Definitoriu pentru postmodernism este efortul către o nouă sinteză (şi nu fragmentarea şi pluralismul).
Universul unei perpetue deveniri îşi pune amprenta, înflorind în dialectica epocii contemporane, pluralismul în care contrariile coexistă complementar ia locul metafizicii prezenţei şi a bătrânului univers al entităţilor bine conturate. Relaţia va lua locul susbtanţei şi entităţilor, acestea fiind interrelaţionate, integrate şi integrând diferite paliere ale realităţii.
Postmodernismul reuneşte un complex de strategii artistice antimoderniste apărute în anii `50 ai secolului al XX-lea, în plin apogeu în anii `60.
S-a încercat a se defini postmodernismul prin „esteticismul” său, ca modalitate de opoziţie faţă de dominanta raţiunii, însă acest esteticism specific modelului postmodernist se diferenţiază net de elitismul modernist şi puritatea formală a clasicismului.
Individualul va fi re-structurat în viziunea postmodernă, depăşind criza modernistă; individul/entitatea va fi conceput ca întreg structurat ierarhic şi în acelaşi timp parte a unei structuri ierarhice care îl include. Este depăşit conceptul de individ ca entitate izolată, acesta fiind văzut ca sistem dinamic, nod structural de relaţii, prin care textura întregului sistem există.
În modernism categoria individualului este infirmată, iar în postmodernism e transcesă, repoziţionată, restructurată. A nu se înţelege prin aceasta că se revine oarecum la individualul de tip entitate izolată din realitatea premergatoare modernismului, ci faptul ca acest individual e cu totul de o nouă factură, repoziţionat în contextul noii lumi ca sistem dinamic, integrat şi integrator, multirelaţionat.
Limbajul poetic va fi redefinit în postmodernism, ca o permanentă depăşirea a limitelor limbajului, pregătind limba pentru noi concepte. Spiritul postmodern este obiectivat, prin voinţa de a anexa cunoaşterii umane noi teritorii ale realului, prin explorarea unor nivele mai adânci ale realităţii, la care conceptul în sine încă nu ajunge. Prin explicarea „ermetismului” specific poeziei moderne a nu se înţelege detalierea discursiv-retorică! Oamenii de ştiinţă înşişi insita în a filosofa ultilizând limbaje naturale, nu matematice.
Limbajele culturale contemporane sunt constituite pe baza unor concepte cu anumite afinităţi: relativitatea, incertitudinea, complementaritatea şi incompletitudinea.
Caracteristicile poeziei româneşti postmoderniste, vazută ca expresie a modului de a fi în lume, pot fi subliniate în câteva expresii ca: imanenţa, indecidabilul, fragmentarul, relaţionalul, procesualul. Postmodernismul românesc a fost anticipat de L. Blaga (subconştientul cosmotic), M. Eliade( structurile arhetipale descifrate în gândirea mitică), Matyla Ghyka (neopitagorismul dinamic), I. Barbu (asumarea transindividualului modernist ca element constructiv, depăşind modernismul), C. Noica (reintegrarea individualului ca „holomer” în structura universului).
Coagularea devenirii este foarte bine reliefată de contextualismul introdus in literatură de M. Krieger. Se pot deosebi trei tipuri de context: reperele cititorului, contextul probabil al autorului, contextul dezvoltat în interiorul operei înşişi. Contextualismul respinge o separaţie a conţinutului de formă. Poemul are menirea să coaguleze devenirea, să fluidifice temporalitatea, încât prin sensibilitatea sa să ajungem la noi adevăruri, la un nou palier detaliat al cunoaşterii. Tematica poeziei se va baza pe analiza aşa-zisei „metafore metonimice” (dominantă, reductivă).
Textul suportă numeroase intervenţii de tipul grefei, diseminării, urmei, germinaţiei. El se autogenerează, pornind de la anumite celule germinative textuale, prin diseminare. Un asemenea germene îl poate constitui litera/grupul de litere, multiplicat printr-un joc anagramatic, permutativ, sau chiar o structură sintactică ori citate de întindere variabilă.

Niciun comentariu:

Noi reacţii